Cînd joacă bine şi spectaculos, Oltchim seamănă cu o echipă nordică. Să ne amintim cine este antrenorul!

Jakob Vestergaard a fost angajat să cîştige Liga Campionilor cu Oltchim. Era iunie 2012 şi fetele de la Rîmnicu Vîlcea făceau cunoştinţă cu noul lor antrenor pe o plajă a Litoralului românesc. Imagini puternice care se întipăreau prin prospeţimea mesajului. Un grup de sportive de cea mai bună calitate, tinere, frumoase şi încrezătoare în destinul lor, întîmpinau cu zîmbetul pe buze metodele neconvenţionale de pregătire ale danezului Vestergaard. Valurile spumegau şi se spărgeau într-o succesiune a eternităţii străină de falimentul Combinatului. Părea că toată lumea, nu doar a handbalului, era a lor. Dar lumea în jur se prăbuşea, pentru că la Vîlcea chiar era ceva putred cu Combinatul.

Jakob Vestergaard a trăit în ultimele 10 luni aproape toate experienţele fundamentale româneşti. La început, entuziasm, promisiuni. Garanţii. Gentlemen’s agreement-uri. Apoi, nesiguranţă, instabilitate. Evaporarea promisiunilor şi dispariţia din peisaj a celor care le făcuseră. Ca orice expat din România, Vestergaard a simţit că a ajuns într-o ţară în care este posibil să fii iubit şi detestat în egală măsură. Simpatizat şi antipatizat în cantităţi egale. Invidiat şi contestat de cei din breaslă, dar apreciat de suporteri şi de o parte importantă a presei. Un amestec de sentimente greu de digerat, devenit cu adevărat indigest în ultimele săptămîni. Banii s-au terminat, aşa că jucătoarele importante au început să se revolte, şi-au depus memorii. Stanca a plecat, Pineau, Navarro şi Barbosa stau cu bagajele la uşă. Oana Manea este îmbufnată, Katarina Bulatovici nu prea mai pune osul, Cristina Neagu a devenit din nou spectatoarea cea mai scumpă din sala de la Rîmnicu Vîlcea.

Pe marginea terenului, de fapt, prins în mijlocul evenimentelor, se află danezul Vestergaard