Preocupată de tocmeli provinciale, politica românească se va trezi prea târziu pentru a observa metamorfoza economiilor dezvoltate.
Când Tony Blair afirma că ar trebui profitat de criză pentru a impune reforme profunde şi inovative, care să revizuiască amplu societatea globală, enunţa un adevăr lăsat, de atunci, pe marginea drumului. Ultimii zece ani s-au dovedit a fi o replică scurtă a visului faraonului biblic: cinci ani graşi (nu şapte), 2003-2008, promiţători în beneficii, fără griji, luxoşi până la opulenţă, cu pieţe triumfânde, produse revoluţionare (iPhone-ul - care "nu e un telefon, e un stil de viaţă", după Jobs - fusese lansat în 2007); şi cinci ani slabi, 2008-2013, înfundaţi de griji, cu turaţie inversă, lipsiţi de soluţii la criza începută în toamna lui 2007. Totuşi, reacţiile la criză au fost atât de multiple în formatul lor încât au declanşat transformări pe care o economie nu le-ar cunoaşte, în mod normal, decât în decenii întregi.
Forţate de împrejurări , schimbări doar emergente sau probabile în 2008 au căpătat substanţă. Conceptul de resursă şi resursele în sine s-au revalorizat proporţional cu capacitatea economiei actuale de a le risipi în numele consumului ca semn al bunăstării, cu atât mai mult cu cât consecinţele excesului din ultimii 20 de ani (criza) s-au dovedit greu remediabile.
Tot criza a împins la un nivel superior importanţa opiniei publice, mai plină în greutate, reprezentativitate şi influenţă, cu un spor de credibilitate şi comportament de ‘vigilent'; odată angajată în disputele publice, ea s-a văzut capabilă să schimbe şi destinele corporaţiilor private sau comportamentul pieţei şi al grupărilor politice în unele cazuri. Exemple sunt de găsit mai ales în Europa.
Cei care cunosc noul val de legislaţii pogorât asupra Uniunii şi a SUA ştiu că acestea au devenit mai stricte şi sancţiunile sunt realmente dure.