Irina Petrescu a fost cea dintâi stea veritabilă, de prima mărime, a filmului românesc cu adevărat reprezentativ, inedit prin valorile lui de vîrf.

O stea din constalaţia fondatorilor şcolii naţionale de artă a ecranului, care au distribuit-o în creaţiile lor antologice din anii `60 ai secolului trecut: Liviu Ciulei – Valurile Dunării, Iulian Mihu – Poveste sentimentală, Ion Popescu Gopo – De-aş fi Harap Alb, Lucian Pintilie – Duminică la ora 6, cărora le putem adăuga de la mijlocul anilor `70, la acelaşi nivel al elocinţei, cel puţin Dincolo de pod, al unuia dintre protagoniştii celui de-al doilea val regizoral românesc, Mircea Veroiu.

Fiind o stea autentică, actriţa Irina Petrescu n-a fost însă o vedetă, în sensul star-system–ului comercial. A fost chiar o anti-vedetă, iar unicitatea sa biruitoare pe firmamentul cinematografului autohton şi european, ca şi iubirea, preţuirea şi recunoaşterea unanimă pe care şi le-a cîştigat, tocmai din această diferenţă izvorăsc: refuzul standardelor retorice, aptitudinea graţioasă a firescului desăvîrşit, distincţia unei inteligenţe conţinute, transparente – mereu fermecătoare prin smerenia sa tonică, iradiantă, născută din credinţa sfîntă în chemarea hărăzită celor puţini şi generoşi, în vocaţia rară a celor aleşi de marele talent, cărora a decis să le răspundă şi să le fie aliată fidelă.