Oricât de mult ai evita să-i calci pragul, ajungi, mai devremne sau mai târziu, să „testezi” serviciile oferite în blamatul Spital Judeţean de Urgenţă Slatina. Şi de un lucru ar trebui să te îngrijeşti cu prioritate, într-un spital normal – să fii pacientul cuiva, dacă se poate chiar al medicului în care ai încredere. Dacă te mai recomandă şi altceva sau altcineva, soarta până la externare e deja alta. Mai multă grijă, de la primele recoltări de probe, până la recomandarea altor investigaţii, alte formule de adresare, tratament normal, în concluzie. Dacă, în schimb, ajungi în miez de noapte, soarta deja ţi-e pecetluită. Pentru o problemă care-ţi dă dureri groaznice, dar nu-ţi pune viaţa în pericol, până ajungi pe patul din secţie trec ore bune. Ore în care te simţi oricum, mai puţin pacient în grija cuiva. De la primul „Cum te cheamă?!”, ca la interogatoriu, fără formule de politeţe, că doar tu ai nevoie de aceste servicii, trecând prin aşteptarea, zeci de minute, pe un cărucior, la Radiologie sau la uşa oricărui alt cabinet, experienţa este de ajuns să-ţi crească sau să-ţi scadă îngrijorător tensiunea. Şi ai ajuns, în cele din urmă, în grija unui medic, cel de gardă. Care, de cele mai multe ori, devenit „medicul tău”, chiar se îngrijeşte, zi de zi, să ajungi să pleci acasă „ameliorat”. Doar că în viaţa de pacient vine şi noaptea, vine şi sfârşitul de săptămână, când orice eventuală problemă o rezolvă medicul de gardă. În week-end, mai în toate cazurile, nimeni nu îndrăzneşte să deranjeze medicul, şi aşa tracasat cu urgenţele, consulturile inter-secţii etc. Din proprie iniţiativă şi mai puţini sunt medicii care trec, din salon în salon, să întrebe dacă te simţi bine, dacă n-ai murit...

Ce n-am înţeles, nici în urmă cu şase ani, la prima experienţă traumatizantă în acest spital, şi nici de atunci încoace, este de ce medicii din Slatina aproape nicioda