Oare eurocraţii au un plan?

Prostia până la delir pare, la prima vedere, singura explicaţie a birocraţilor-şefi din zona euro, care au ales să-şi tragă un glonţ în picior cu bail-in-ul din Cipru. Există însă o rezervă la această concluzie – ea e trasă strict pe baza informaţiilor disponibile public. Dar oare ce alte informaţii ar putea face ca această variantă să nu mai pară deloc stupidă ci cel mult ticăloasă?

Admiând că stupiditatea încă e pe masă ca scenariu (probabilitatea sa poate fi 1% sau 99%), nu reuşesc să văd decât o singură alternativă plauzibilă:

Urmează o poprire şi taxare “o-singură-dată” pe mai toate conturile din Zona Euro sau poate chiar din UE, ca încercare de-a “rezolva” decisiv criza monedei.

Premizele sunt următoarele. Euro a are drum închis în toate variantele clasice de ieşire dintr-o astfel de criză:

1. Falimentele bancare, care ar fi măturat în primul rând acţionarii şi titularii de bonduri, au fost excluse din start.

2. Taxarea nu mai poate fi crescută, pentru că deja este foarte mare şi deja sugrumă economia.

3. Presupusa “uniune fiscală” ar rezolva eventual problemele viitoare, dar în nici un caz pe cele prezente.

4. Ieşirea prin inflaţie şi depreciere nu e acceptabilă, pentru că bate scopul suprem al euro – de-a deveni monedă de rezervă pentru oricine altcineva în locul dolarului.

Ce rămâne? Ideea de a fura din banii depunătorilor, deşi tehnic fezabilă, nu a prea fost discutată pentru că era ceva de neînchipuit. În retrospectivă, nu mai e. Vă amintiţi ce spunea şeful BCE, Mario Draghi, în iulie anul trecut?

Pentru a salva euro, vom face “orice va fi nevoie”. Apoi a întărit teatral: “Credeţi-mă, va fi destul”. Pieţele i-au interpretat vorbele ca pe o promisiune de lichiditate nelimitată. Dar oare ar accepta Germania o astfel de promisiune pe termen nelimitat? Sau doar ca pe o măsură d