Au fost ani frumoși în presa românească. Ani în care mergea aproape orice. Puține au fost vocile care îndemnau la moderație, la luciditate și responsabilitate. Pentru că mergea, pentru că șuvoaiele de bani păreau a nu se mai opri, zăgazurile ruginite ale bunului-simț au fost dărâmate de bărbătuși și golance care au crezut că totul le este permis. Fără număr.

Teo Trandafir a promovat la greu manelele și incultura, de la înălțimea rating-ului ei de neatins. Florin Călinescu și-a făcut un obicei din a stoarce de bani vrăjitoarele cu mult înainte de Dan Diaconescu. Dan Daconescu și-a clădit averea storcând de bani interlopii. Despre țâțele, bucile și mătărângile strecurate cu voluptate în presa scrisă nici nu mai are sens să vorbim. Cum nici despre șantajiștii care și-au construit parvenirea pe anchete nepublicate nu mai merită să aducem aminte. Despre morți și senatori, numai de bine.

În ciuda regulilor elementare de marketing și a celor câțiva Gemini rămași agățați în scamele de pe umerii șefilor din presă, mass-media românești n-au profitat de momentul în care erau pe val pentru a-și impune rolul cel mai important pe care îl au în societate: acela de a educa. Și de cel de informare și-au bătut joc. Au tras, în umbra rebate-urilor și a insert-urilor, deentertainement. L-au lățit, l-au lungit, l-a transformat într-o ciorbă atât de subțire, încât nici ăsta n-a mai însemnat nimic.

Și a venit momentul ăla nasol în care lumea s-a plictisit. Neavând de unde să obțină distracție ca lumea, s-a orientat spre filmulețele tembele de pe net. Și spre tembelii care le promovează pe post de conținut original. A apărut panica. Era, brusc, nevoie de informații. Numai că oamenii care știau să le obțină, să le curețe de zgomot, să le pună în valoare, dispăruseră de multă vreme din peisaj. Mâna ieftină de lucru, obișnuința de a prelua chestii din surse ieftine prec