Irina Pavlovici locuieşte, de mult timp, la Paris. Din anii ’90, de la început. A plecat să facă un master acolo – după Facultatea de Matematică de aici – şi nu s-a mai întors. Masterul a fost în Finanţe Internaţionale, şi Irina lucrează, de mult, într-o multi-naţională.

Prin ’93, cînd am fost la Paris la un Congres al Exilului Românesc, am reîntîlnit-o, după ceva timp. Atunci, a avut meritul de a ne salva – pe mine şi pe atunci relativ proaspătul meu soţ – de dormitul în stradă. Pentru că, după ce doamna la care locuiam – o reprezentantă a exilului românesc mai vîrstnic – ne-a pus bagajele în stradă la 2 noaptea, dacă Irina, împreună cu un prieten – tot român şi artist plecat temporar – nu s-ar fi aflat la McDonald’s-ul din preajmă, am fi devenit, probabil (cel puţin pentru un timp) sans-abris.

DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC Mese în familie Pentru mine, mai ales pe fundalul Congresului Exilului de atunci, Irina şi prietenul ei (Mircea) au rămas imaginea „exilului bun“ – dacă pot spune aşa. Majoritatea celor participanţi la congres, plecaţi de zeci de ani din România, mi s-au părut suspicioşi şi avînd concepţii prea apăsat de dreapta (să nu zic extremă). Desigur, era de înţeles, în contextul anilor de comunism şi cunoscînd poveştile cu diverşi agenţi infiltraţi printre românii care veneau acolo în vizită (dar eram, deja, după ’89...).

Ce înţeleg prin „exilul bun“? Oameni plecaţi şi rămaşi acolo, care îşi văd de treaba lor, fără a fi insensibili la ce se petrece acasă, în România, dar neconsiderînd, într-un mod foarte autoritar, că ştiu mai bine cum stau lucrurile aici, decît cei rămaşi (care sînt veşnic manipulaţi şi în umbră).

Ceea ce nu înseamnă că aceşti imigranţi – de generaţie „decreţei“ – şi-ar fi pierdut identitatea... neaoşă. Tocmai despre dificultăţile unei asemenea i