Acesta ar fi fost un titlu mai expresiv pentru una dintre cele mai interesante lecturi din ultima perioadă, raportul “Falimentarea naturii – negarea limitelor planetei”, elaborat de suedezii Anders Wijkman şi Johan Rockström sub patronajul Clubului de la Roma.

Raport extrem de interesant şi cel puţin controversat, ncă de la premisele sale. Pentru că autorii pleacă de la ideea că “dovezile ştiinţifice relevă, într-o proporţie covârşitoare, că presiunile exercitate de factorul uman asupra planetei au atins un nivel care comportă riscuri majore din perspectiva bunăstării şi prosperităţii viitoare”. Iar opiniile ştiinţifice alternative, cele care prezintă “ncălzirea globală” drept un fenomen prea puţin determinat de acţiunea umană sau de proporţii deloc ngrijorătoare, sunt desconsiderate, fiind puse pe seama unor “interese puternic ancorate” sau a unor “bariere ideologice şi culturale”. În consecinţă, trebuie combătute prin strategii de comunicare: “(...) mesajul nostru trebuie să ajungă la cei care fac opinie separată, în pofida dovezilor ştiinţifice care avertizează – fără putinţă de tăgadă – asupra riscurilor cu care ne confruntăm”.

Problema fiind clar formulată, autorii propun soluţii: instituirea unui sistem global de planificare, supraveghere şi control al economiei, care să vegheze ca antreprenorii să nu distrugă planeta şi să nu-i epuizeze resursele: “(...) orice schimbare radicală se poate produce doar prin intermediul acordurilor globale”. Printre măsurile propuse se numără suprataxarea utilizării resurselor naturale, impunerea de ţinte obligatorii de “sustenabilitate

environmentală” pentru ntreprinderi, inclusiv n sistemele de achiziţii publice, sau “regândirea modelelor de afaceri, astfel încât veniturile să fie obţinute pe criterii de performanţă şi prin furnizarea de servicii de un înalt nivel calitativ şi mai puţin prin simpla vâ