● sfîrşit (work in progress), de şi cu Robert Bălan. În alte roluri: Elena Vlădăreanu. Teatrul 7.

Îmbătrînirea e performativă. Nu bătrîneţea, aia cu pîslari şi memorie blocată la nesfîrşit în aceeaşi clipă pe veci pierdută (clişeu pe care cîteva spectacole, realizate de tangaProject la Căminul de bătrîni „Moses Rosen“, mi l-au şters din minte), nu maturitatea cu responsabilitate şi bune maniere (adică griji şi ipocrizie), ci îmbătrînirea – procesul lent, aproape insesizabil al îndepărtării de vitalitate (acel summum de convulsii plăcute, datorită căruia sîntem etichetaţi drept „energici“). Îmbătrînirea ca apropiere de resemnare, de calm, de acceptare aproape senină a faptului că timpul trece (şi lasă urme pe epidermă şi sub ea), a distanţării de „centru“ (de atenţie). Îmbătrînirea ca toleranţă, ca nostalgie cu măsură, ca melancolie aşijderea.

DE ACELASI AUTOR Regresul progresului Balada mucegaiului urban Eternele neînţelegeri CNDB is back in town De 8 martie – Ziua Femeii, dar, în primul rînd, propria aniversare –, Robert Bălan îşi sărbătoreşte îmbătrînirea, „trecerea în rezervă“, plasarea într-o zonă netumultuoasă a vieţii, la periferie, în afara suprafeţei de joc. Robert Bălan are 34 de ani. A studiat actoria, a schimbat-o pe regie, a profesat ca jurnalist, e şomer (neînregistrat de vreo statistică oficială – disponibilizaţii din presă ştiu cum se întîmplă asta, prin forţarea rezilierii contractului cu acordul părţilor), soţ, tată şi acum, din nou, performer.

sfîrşit (work in progress) este epilogul unui alt spectacol, făcut la începuturile idealiste ale carierei de actor. „La 19 ani (eram student în anul I la actorie), am fost foarte mîndru că spectacolul în care jucam – în afara şcolii – fusese programat chiar de ziua mea de naştere. Îl vedeam ca pe începutul unei cariere extraordinare, în care trebuia să mă sacrific pentru «Măria Sa, Publ