Stă cu palmele în poală, iar palmele i-au transpirat îngrozitor. Le şterge discret de şervetul aşezat pe genunchi. Toată lumea de la masă a comandat spaghete, pentru că acel loc e renumit pentru pastele excepţionale. Un coşmar pe care-l visase de multe ori era pe cale să devină realitate. Nu, nu poate mînca spaghete în public. E cu deranj, nu-i place să le întoarcă în lingură – înţelege că nici măcar nu e în vreun cod al bunelor maniere la masă – şi nici nu-i place cînd mosorelul pe care încearcă să-l învîrtă cu grijă pe furculiţă se desface la jumătatea drumului spre gura larg deschisă. Iar atunci, toată lumea arată caraghios cu firele alea albe, mînjite cu sos, atîrnînd din gură. Arată cu toţii ca nişte roboţi stricaţi.

DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Ce să facă? Nici nu-i cunoaşte atît de bine pe comeseni cît să fie un pic mai relaxat cu ideea de a mînca ceva care se comportă dezordonat în farfurie, dar nici foame nu-i mai e. I-a trecut total. Nici să nu mănînce nu se poate. L-ar crede ăia un sălbatic. Sau o mironosiţă. Un neplăcut, oricum. A urît dintotdeauna mîncatul în public. Cu atît mai mult cu străini la masă. Oricum, i se pare că toţi chelnerii se uită în gura lui, că bucata de friptură şi-a tăiat-o prea mare şi trebuie să caşte o gură imensă şi necivilizată, că se va frige cu supa pentru că nu-i vine să sufle în ea (e o artă şi servitul ăsta al mîncării la temperatura corectă), că n-a curăţat bine peştele de oase şi va trebui să molfăie acele subţiri pînă va găsi o soluţie să le scoată pe nevăzute din gură. I-a venit brusc în minte un scriitor – francez, parcă, nu mai ţine bine minte – care se încuia singur într-o cameră şi mînca acolo, ferit de orişice fel de priviri. Îl înţelegea.

Nu reuşise să ţină pasul. Acum se mănîncă aproape orice pe stradă. Cînd era mic, nu-şi aminte