Taxa pe depozitele bancare cipriote, cerută de UE în schimbul eliberării unui împrumut de 10 miliarde de euro, poate părea o pretenție inechitabilă, bizară sau contraproductivă. Indiferent însă de modul de raportare la acest demers, motivele care justifică – în ochii statelor creditoare – impozitul sunt aceleași cu cele care au stat la baza amânării sine die a intrării României în spațiul Schengen. Diferența este că, în timp ce oprirea României la porțile spațiului fără frontiere ar putea avea efectul benefic (deși din ce în ce mai puțin probabil) de a forța continuarea unor reforme necesare, tentativa de a impune o taxă forfetară pentru toți deținătorii de depozite în băncile cipriote ar putea duce la implozia zonei euro.

Pentru a înțelege de ce, e nevoie să facem un pic de istorie recentă. În anii 90, Uniunea Europeană – pe atunci prosperă și optimistă – , a demarat cel mai ambițios program de extindere din istoria sa, susținut programatic de țări importante ca Germania și Marea Britanie. Pentru cei care am trăit mizeria tranziției românești, pare greu de imaginat că anii 90 au fost pentru cei din vest o perioadă de încredere în viitor și în capacitatea transformațională a UE. Însă țările din est au intrat în Uniune tocmai pe acest val de încredere. La fel și Ciprul. (În ciuda faptului că, odată cu statul mediteranean, Uniunea importa și un conflict nerezolvat, alimentat inclusiv de intransigența ciprioților pe cale să devină cetățeni UE.) Atunci când problemele integrării surorilor sărace au devenit evidente, au apărut și primele semne de enlargement fatigue. România și Bulgaria s-au strecurat atunci, cu multă șansă, printr-o ușă care era pe punctul să fie închisă pentru mult timp (nu voi discuta aici de ce Croația este o excepție).

Criza financiară a expus apoi diferențele între economiile și culturile politice ale statelor membre: atât între nord