Scris de Călin Corpaş - Ursul de Aur românesc – un film greu, ce dă la o parte perdeaua, expunând probleme ale societăţii româneşti.
După „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Poziţia copilului” este un alt film românesc ce rupe gura târgului în Occident. Şi, la fel ca şi confratele său Cristian Mungiu în „4, 3, 2”, regizorul Călin Peter Netzer a ştiut să-şi aleagă o temă apăsătoare, care să „brăzdeze” urme pe retina cinefilului. Dacă unele filme marca Hollywood oferă şansa unei evadări din realitate, filmul românesc croit pentru Cannes sau Berlin te ancorează definitiv în realitatea situaţiilor tragice. Vizionând „Poziţia copilului”, te faci mic în fotoliul cinematografului. Inevitabil, la un moment dat ţi se va face pielea-găinii, dacă nu cumva te va umfla plânsul.Poziţia pe… şosea
Poate că mulţi au ridicat din sprâncene atunci când au auzit că filmul românesc care a câştigat Ursul de Aur la Berlin se cheamă „Pozitia copilului”. Un titlu oarecum ciudat, neconvenţional. Fiind vorba despre frământările personajelor în urma tragicului eveniment rutier în care-şi pierde viaţa un copil, titlul filmului te duce cu gândul la împrejurările în care a avut loc accidentul. „Poziţia copilului” transmite, însă, mult mai mult. Filmul intersectează, în mod tragic, două lumi. Două Românii. Minorul Mihăiţă, copilul unei familii româneşti simple, de la ţară este victima nevinovată a bucureşteanului Barbu – şi el copil al piloşilor societăţii româneşti, un şofer care conduce după cum trăieşte. Nervos, imprudent, cu tupeu, fără a se gândi la cei din jurul său. Barbu şofează, cum altfel, un Audi A4 puternic şi o face nărăvaş, aşa cum procedează toţi „tăuraşii” şoselelor României de azi: blitzându-i pe fraierii din faţă, împinşi să se dea la o parte pentru că el, B., se grăbeşte, pe o şosea pe care, chipurile, o stăpâneşte, aşa cum lumea din care provine el înţelege să stăpânească
