La unitatea din Rădăuţi (nu vă spun numărul, că e secret), în care mi-am servit patria la T.R. (termen redus), nu era grea pregătirea de luptă şi politică, tragerile de noapte, nici chiar ameninţarea cu bulăul (carcera). Pentru mine şi pentru camarazii mei era grea în primul rând spinoasa problemă a defecatului. La lecţii de pregătire politică, tovarăşul căpitan Şapcă ne vorbea înflăcărat despre politica partidului, care ne deschide nouă, tinerilor, noi orizonturi. Or fi fost noi orizonturi, dar nu la budă, unde orizontul se închisese ca-n Valea Jiului, unde minerii în anul acela se închiseseră în şut, nemulţumiţi de societatea sărăcialistă, şi dădeau cu şutul, ca să zicem aşa, politrucilor veniţi să-i împace cu zăhărelul şi cu securelul.

Aşadar, între orele 13 şi 15 aveam „program de voie”, singurele două ore din timpul zilei, când puteam să ne facem nevoile. Mergeai la masă, apoi aţipeai puţin şi te trezeai cu o dorinţă irepresibilă de a merge la toaletă. Dar din cele patru cabine, două s-au înfundat din primele zile de armată (puteai intra acolo, dacă puteai să eviţi moviloiul de rahat adunat), una era veşnic închisă (am aflat ulterior că acolo se adunau, ca-n ilegalitate, fumătorii înrăiţi şi fumau pe ascuns) şi mai rămânea una singură la 120 de oameni – un minut de persoană! Constituţia Republicii Socialiste România garanta tuturor cetăţenilor dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptul la odihnă. Dar nicăieri nu era nici un paragraf, nici un punct sau punctuleţ de lege, care să garanteze exercitarea dreptului la defecare. Şi eram revoltat în această chestiune. Să se înţeleagă bine: eram revoltat împotriva nestipulării legislative a problemei facerii nevoilor, nu împotriva orânduirii socialiste.

După aproape două ore de aşteptare infructuoasă (tot programul de... nevoie), la coadă, în faţa unicei cabine, în îndemnurile şi înjurăturile de grăbir