Raluca Ilie, cititoare „Adevărul”, povesteşte despre tanti Lenuţa, bunica „glumeaţă şi ieşită din tipare”, cu care s-a „pricopsit” în parc, pe când avea doar doi ani. Tanti Lenuţa de la care Raluca a învăţat să joace şah şi prin care i-a cunoscut pe Beethoven, Verdi, Mozart sau Bach.

Două baloane roşii atârnă prinse cu aţe lungi de lustra de la dormitor. Eu, ghemuită pe covor le izbesc cu toată puterea şi scot sunete victorioase de fiecare dată când acestea se înalţă rapid spre tavan. Lustra se mişcă şi ea uşor, cristalele se ating unul de altul şi printre clinchete, creează un dans de luminiţe pe perete şi pe tavan.

Ea stă lângă mine pe jos şi de fiecare dată când simte că balonul ajunge în direcţia ei, întinde repede braţele să se ferească. Când mă apropii de-a buşelea, îmi prinde mâna şi mi-o închide între palmele grăsuţe. Îmi strânge uşor degetul mare şi aşa începe totul.

”Degetul maare taie lemne. Arătătorul adună surceele…”

Lungeşte mult vocalele iar eu încep să râd şi să îmi trag degetul din strânsoare, anticipând finalul. Ştiu povestea. Mi-o spune pentru a mia oară şi totuşi aştept sfârşitul cu aceeaşi spaimă.

”Mijlociul face fooocul, inelarul face plăciiinte şi ăla micuu’…le mănâncă!”

În timp ce pronunţă ultimul cuvânt îmi trage mâna spre ea şi se preface că îmi mănâncă toate degetele în joacă. Eu mă sperii de fiecare dată, ţip şi mă rostogolesc râzând pe covor.

Am patru sau cinci ani şi amintirile de atunci îmi sunt mai vii ca niciodată.

Tanti Lenuţa s-a mutat în garsoniera din blocul cu numărul 10, de la Rondul Coşbuc pe 18 august 1966. Îşi aminteşte perfect data şi mai ales zilele de lungă aşteptare de dinainte mutării.

Eu m-am născut în ‘89, la doar câteva apartamente distanţă.

Chiar dacă pe atunci nu ştia mai nimic despre părinţii mei, pe mama o recunoştea după pasul grăbit şi după zgomotul pe