Mai există astăzi cătune? Da. În memoria poeților și-n cărțile de poezie. < Stai lângă mine, te rog, s-a făcut seară/ În gândul meu amurgește o grădină amară/Ne vom povesti viețile până în zori/Când cerșetorii se sinucid în piața de flori/Îmi e bine în aceste odăi/Rezemat de dogoarea ochilor tăi/Eu totdeauna m-am mulțumit cu puțin/Cu o carte nescrisă și o cană cu vin.> Toate acestea le spune poetul Florin Burtan, care a făcut greșeala fundamentală de a-și lăsa tinerețea într-un cătun din apropierea Dunării, trezindu-se mai apoi că le-a pierdut pe amândouă. De atunci tot încearcă să pună în locul lor cărți de poezie, nu nescrise, cum vrea să ne facă să credem chiar el, ci scrise și tipărite. < Elegii din cătun>  este cea mai recentă dintre ele. < Ea vine de departe, pe o cărare verde/Caleașca de miresme o leagănă ușor/De-o viață stai la pândă și nimeni nu te vede/ Când tragi cu gloanțe oarbe de sus din foișor.

Ea este chiar cartea cu pricina, dar și fiecare dintre cele două feluri de dragoste ce-și dau întâlnire în paginile ei.  Sunt suficiente două versuri pentru a vorbi în chip memorabil despre fiecare dintre ele:   și    Pușca aceasta nu este altceva decât amintirea morților dragi, iar mâinile ce stau pe îndelete de vorbă cu mâinile poetului aparțin femeii iubite. Rar mi-a fost dat să întâlnesc la poeții de azi o atât de frumoasă tristețe și o frumusețe atât de tristă! Este unul dintre rosturile esențiale ale poeziei, să te facă să simți, dacă se poate până la lacrimi, cuvintele din care este plăsmuită. Poezia lui Florin Burtan îți pune cele mai profunde sentimente la treabă, te face să-ți fie dor, trimițându-te spre pragul casei în care te-ai născut și spre anii copilăriei când era  aproape tot timpul iarnă și treceau întruna sănii pe drum, în vreme ce colindăto