În Germania unii critici i-au pus, retoric, la zid pe politicieni. Social-democraţii au sărit ca arşi când li s-a reproşat că au permis devalizarea economiilor muncitorilor şi ale inşilor din păturile sociale nu tocmai favorizate.

Unii conservatori au reliefat, la rândul lor, că totuşi nu e drept ca germanii să plătească la nesfârşit, în exclusivitate, pentru oalele sparte de alţii, în speţă pentru falimentarea Ciprului din pricina sistemului bancar şi fiscal al acestei ţări şi a clienţilor lui, oligarhii ruşi.

Fapt este că soluţia preconizată pentru ajutorarea Ciprului prin recursul la sumele de bani economisite de oameni e profund problematică şi pe bună dreptate controversată. Fiindcă impunerea propunerilor iniţiale ar însemna ca orice politician ajuns la ananghie din cauza unei proaste gestiuni să poată băga mâna în buzunarul oamenilor şi să umple visteria statului (şi poate şi propriul portofel) cu sume extrase din carnete de economii cu mai mult de 20.000 de euro pe ele.

Această rezolvare echivalează cu o expropriere. Cu o naţionalizare, şi-anume cu una cu nimic mai acceptabilă decât cea forţată de comunişti. Sau de nazişti, legionari şi fascişti. În fond, e un atatentat la dreptul la proprietate.

Oamenilor li se ia proprietatea agonisită în ani sau decenii de muncă. Demnitarii apuseni care le-au sugerat această soluţie partenerilor lor ciprioţi din subordinea proaspăt alesului preşedinte conservator şi-au urmărit interesele politice şi naţionale, dar au omis să înţeleagă ce semnal devastator transmite, social, financiar şi economic o asemenea măsură. Şi au mai păcătuit prin lipsă de claritate.

Rezultatul eforturilor lor e cu totul deplorabil. S-a produs un haos teribil, care a plonjat pieţele într-o enormă incertitudine, amplificându-se, totodată, nemulţumirile şi protestele multor europeni, precum ş