Am aflat, nu mai devreme de anul trecut, de conceptul turistic „be a local“, o chestie care sună foarte bine. Eu îmi imaginam că asta înseamnă să mergi pînă în Indonezia cu o agenţie de turism, iar acolo, în timpul unei vizite ghidate prin junglă, să fii răpit de nişte gherile, dus într-o tabără şi ţinut prizonier pentru revendicări sau bani. Exemplul perfect, în care n-ai de ales şi eşti forţat să trăieşti împreună cu localnicii, ba s-o mai şi încasezi din cînd în cînd, dacă nu ştii să faci ca ei. Dar am văzut pe nişte bloguri de turism că nu despre asta era vorba. Ideea e să te duci într-o ţară ceva mai exotică, să-ţi cauţi singur cazarea prin nişte cătune recomandate de Lonely Planet – eventual acasă la nişte ţărani, pe care să-i încurci nonstop la treburile casei şi la gătit. E de la sine înţeles că, odată ajuns acolo, vei mai întîlni încă vreo 20 de turişti, la fel de dezamăgiţi că nu sînt singurii care au descoperit comoara ascunsă pe Internet. Trebuie să fii suficient de lucid să observi că, de fapt, tot acel sat trăieşte de pe urma unora ca tine. Că bătrînicile nu ţes în pridvor haine pentru nepoţei, ci ca să le porţi tu la poză, că femeile merg să culeagă ceai în cantităţi mult prea mari pentru nevoile unei familii cu opt copii, că horele încinse în fiecare seară în mijlocul uliţei nu sînt pentru delectarea primarului, că gazdele trăiesc în case vechi şi urîte, în timp ce tu te lăfăi într-o viluţă confort sporit, scuipîndu-le în cap de pe verandă. Cel puţin în familiile care-şi duc copiii ca să fie „localnici“, jucîndu-se cu copiii localnicilor, mai e un iz de autentic, din moment ce puştii se înţeleg de minune şi habar n-au cît de neasemuită e toată experienţa. Şi asta e una dintre cele mai fericite variante de a descoperi „faţa ascunsă a unei civilizaţii“. Cel mai adesea, eşti dus acasă la nişte ciudaţi: cu cît mai mutilaţi sînt membrii tribului, cu a