Summary Era prin 1984 când am cumpărat primul album al formaţiei Iris. Un ochi larg deschis pe copertă, în interiorul unui fermoar, ultimul din raft în magazinul Muzica, îşi aştepta cumpărătorul. Şi ce m-am bucurat că l-am găsit!
Apoi, eram prin magazinul Romarta, când discul a sărit din mapă – vai celor ce ţin deschizătura „chiloţilor” de disc spre partea pe unde se extrage acesta din mapă! - şi a căzut, chiar pe cant, direct pe pardoseala magazinului Romarta. Un ciob a sărit şi, odată cu el, s-a dus şi cea mai mare parte din primele piese de pe cele două feţe. Evident, până la căderea comunismului, albumul n-a mai fost reeditat. Una din piesele afectate, prima de pe faţa a doua, „Cei ce vor fi”, era pe versurile lui Mircea Dinescu. Astfel, vreo şase ani de zile, am potrivit cu precizie chirurgicală acul pe primul şanţ neafectat, încercând să prind cât mai mult din cele două melodii. Ca urmare, şi astăzi, pentru mine, Iris I începe cu un solo de chitară.
Nu mi-a trebuit albumul înregistrat pe casetă audio, aşa cum nici astăzi, dacă am discul de vinil, nu am nevoie de înregistrarea digitală. Acestea sunt bune doar pentru dispozitive portabile. Acasă însă, e ca şi cum ai înlocui o pictură cu o copie fidelă a acesteia, dar mai mică, doar pentru că tabloul îţi ocupă prea mult loc pe perete.
CD playerul sau aparatele pentru formate digitale sunt precum motorul capsulat al automobilului: niciun mister nu ţi se înfăţişează în întreaga sa frumuseţe. Nu poţi meşteri la ele. În schimb, pick-up-ul este o mică orchestră de angrenaje lucrând la vedere: scena rotativă a platanului, cilindrul de inox al contragreutăţii, mecanismul antiskating-ului, braţul curbat, un fel de cumpănă de fântână, şi, în fine, piciorul subţire de balerină al acului alunecând pe şleaul subţire, toate susţin o reprezentaţie pentru tine. Aproape că vezi cum se naşte vibraţia, iar mirosul
