De ceva vreme, panica alimentară a pus stăpînire pe România. Aproape orice a devenit contestat: laptele e plin de toxine, curcanul de antibiotice, roşia de nu ştiu ce, carnea de vită e carne de cal etc. Acum, eu nu-mi imaginez că aceste lucruri n-ar fi existat şi pînă zilele astea. Sîntem „otrăviţi“ aproape în fiecare zi, ba cu una, ba cu alta, pentru că o Poliţie Sanitară „sănătoasă“ nu prea există. Şi dacă există, ea este amestecată, ca toate celelalte instituţii, în jocurile politice de făcut bani.

DE ACELASI AUTOR Ce-a fost mai întîi: untdelemnul sau untura? Trenurile noastre toate... Dileme de altădată De Paşti Privind în timp, domnii au fost, mai întîi de toate, preocupaţi de abundenţă. „Pîne şi jimblă să fie cu îmbelşugare în politie“ sau „să fie îndestulare de carne în oraşul domniei mele“ – astfel sună pitacele care traversează, după cum bine se poate observa, mai ales lumea urbană. Or, pîinea şi carnea din belşug susţin ordinea, aduc liniştea, contribuie la nemurire. În jurul acestor două produse esenţiale se va contura o serie de măsuri luate de instituţiile domneşti, atît în ceea ce priveşte forma, cît şi în ceea ce priveşte abaterile de la această formă. De pildă, un pitac de la 1813 stabileşte ca pîinea să fie „albă, curată şi coaptă bine“ şi, mai presus de toate, să respecte greutatea. În timp ce carnea trebuie să fie „bună şi grasă“ pentru a putea fi comercializată. La 13 martie 1813, piteştenii se plîng că măcelarii vînd carnea „grasă“ (şi la preţ mic) boierilor din oraş, în timp ce ei, săracii, trebuie să se mulţumească cu carnea „proastă şi slabă“, dar şi aceasta vîndută la un preţ inechitabil de mare. Se impun, apoi, şi reguli elementare de igienă. Bineînţeles că este vorba de o igienă a începutului de secol XIX, cu sensuri mult mai restrînse decît ce cunoaştem noi astăzi. Zalhanaua, acel abator de odinioară, este mai totdeauna murdară