În plină efervescenţă a minorităţii maghiare din România de a consuma vopseaua pe plăcuţe bilingve şi de a-şi striga drepturile, musai cu subtitrare (!), meciul de fotbal Ungaria – România, de la Budapesta, vine să mai vânture jarul şi să mai perpelească micii (fanatici ai autonomiei).

Arborate mai mult sau mai puţin făţiş, cu tentă iredentistă pe alocuri, steagurile Ţinutului Secuiesc s-au dovedit a fi ultima fâlfâire mai vocală întrucât meciul de la Budapesta nu va avea parte în tribune de steagurile tricolore ale niciuneia dintre cele două ţări. Chiar dacă spectacolul se joacă cu casa închisă sau, mai precis, niciodată deschisă, urmare a sancţunii dictate de UEFA federaţiei maghiare, ca meciul să se dispute fără spectatori, poate este mai bine aşa păstrând un meci de fotbal în limitele unei confruntări sportive, fără a-i exacerba semnificaţia şi rezultatul.

Fără a manipula rivalităţi şi ambiţii seculare care, fiind rezultatul unui joc agresiv, plecat prin alunecare şi devenit pe parcurs un real derapaj, ies în out de poartă şi faultează grav istoria, geografia, politica şi, nu în ultimul rând, elementarul bun-simţ atât de necesar în relaţiile de vecinătate în secolul 21. Nu de alta, dar Regulamentul competiţiei nu se negociază cu strigătele de luptă ale unor grupuri de iniţiativă în piaţa mare şi nu este o temă de improvizaţie care să stârnească etern patimi ardente şi răni zgândărite ca un coş puber. Jocul ăsta cere maturitate, ţinută decentă şi o bună poziţionare, ce trebuie să depăşească clasicul “pe ei, pe mama lor!”.

Noi îl avem pe Victor, ei pe Viktor. Noi pe Mutu, ei pe Dzudzack, noi Bucureşti, ei Budapesta (şi datorită asemănării onomastice suntem gata să înţelegem vedetele care îşi încep show-ul de la Bucureşti cu “Hello, Budapesta”).

În fine, noi îl avem pe Băsescu care le mănâcă gulaşul de Revelion, chiar în Covasna, acolo unde m