În jargonul politicienilor români s-a instalat confortabil o expresie lemnos-semidoctă: „a ieşi la presă”. Folosirea ei abundentă nu arată doar niscaiva probleme cu limba română, ci şi o relaţie nepotrivită cu gîndirea şi cu realitatea.

Preşedintele, miniştrii, ba chiar şi unii jurnalişti zic că „X a ieşit la presă şi a declarat...”. Construcţia cu prepoziţia „la” nu prea are ce căuta aici – e ca şi cum ai zice „a ieşit la păscut” ori „a ieşit la praşila a doua”.

Dar să lăsăm în seama lingviştilor asemenea lămuriri, căci nu de grija limbii române mor politicienii români. Expresia ca atare s-a instalat pe scoarţa cerebrală (câtă şi cum e) a unor politicieni pentru că, într-o societate dependentă de televizor cum e a noastră, vremelnicii noştri conducători şi-au făcut o metodă de lucru din a declara în faţa camerelor TV tot ce le trece prin cap: microfonul şi camera de luat vederi acţionează asupra politicianului român precum becul asupra câinelui lui Pavlov. Când apare un caz, o problemă, o controversă, prin cabinetele politice de nivel înalt începe freamătul consilierilor, băgătorilor de seamă şi trepăduşilor, se înroşesc niscaiva telefoane de atâta vorbit, şi apoi se trage concluzia: „trebuie ieşit la presă şi spus...”. Nu „hai să găsim o soluţie”, nu „hai să rezolvăm problema”, nu „hai măcar să facem un plan”, ci „şefu’, tre’ să ieşiţi la presă”. „Şefu’” consideră că el şi numai el trebuie să vorbească despre orice (că tre’ să-l vadă poporul, să-l ţină minte şi să-l mai voteze o dată). Aşa că nu prea mai există purtători de cuvânt. (Doar poliţia mai are, din câte am văzut la ştiri: fiecare inspectorat judeţean desemnează câte o poliţistă frumuşică şi fardată să recite la microfon texte precum „i s-a întocmit dosar penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de...”). Din acest obicei de a vorbi aiurea apar atâtea „cazuri” cu totul false, iar o decl