● Hitchcock (SUA, 2012), de Sacha Gervasi.
Probabil că nu se poate verifica, dar e rezonabil de presupus că filmele lui Hitchcock au generat mai multe texte exegetice decît ale oricărui alt autor cinematografic (David Bordwell observa recent că parcurgerea întregii mase de studii hitchcockiene ar constitui, ea însăşi, un job de cercetare pe viaţă), iar dintre filmele sale, Psycho nu-şi dispută decît cu Vertigo şi cu Rear Window statutul de obiect de studiu predilect. Scriind despre instituţionalizarea criticii de film în universităţile occidentale, Bordwell sugera, la un moment dat, că întreaga istorie a disciplinei – aşa cum a evoluat ea în Franţa, Marea Britanie şi SUA – ar putea fi rezumată în şapte studii despre Psycho, publicate de diverşi autori, între 1960 şi 1990. Psycho a fost „citit“ de-a lungul timpului ca artă religioasă (Claude Chabrol şi Eric Rohmer), ca artă umanistă (Robin Wood), ca artă faceţios-nihilistă (Raymond Durgnat), ca film modernist de avangardă, deghizat în film hollywoodian (Andrew Sarris), ca film hollywoodian „tipic“ sau „simptomatic“, adică instrument impersonal al unor ideologii opresive (sensul mai multor lecturi feministe şi neomarxiste, începînd cu cea a Laurei Mulvey), ca film profund subversiv, în raport cu aceleaşi ideologii (Leland Pogue, iarăşi Wood...), ca ilustrare alegorică ready-made pentru diferite postulate psihanalitice (Wood, Mulvey, Raymond Bellour, Slavoj Zˇizˇek)...
DE ACELASI AUTOR American dreamer Artă academică Literatura ca dinamită Starea disciplinei E evident că ar fi nedrept să i se reproşeze lui Sacha Gervasi – regizorul hallmarkistului filmuleţ de ficţiune intitulat Hitchcock (şi bazat pe o carte de Stephen Rebello despre facerea filmului Psycho) – că nu foloseşte mai nimic din acest impozant patrimoniu exegetic. După cum spunea şi criticul J. Hoberman, e vorba – dacă nu în totalitate, atun
