Anticii îi făceau chip cioplit, de zeiţă legată la ochi, oarbă metaforic, cum ar veni, cu balanţa ţinută în cumpănă perfectă, ca nu cumva împricinaţii rătăciţi prin sala paşilor pierduţi să-i caute nod în papură, că judecă strâmb. Cu imaginea asta emblematică, pusă pe frontispiciile tribunalelor, a străbătut oarba zeiţă, prin curgerea veacurilor, până în timpurile noastre moderne. Cum oficiază ea actul de justiţie şi pe pământurile de la Dunărea de Jos, cum se structurează lucrarea ei în mentalul mioritic? Asemeni celei de la Paris, Londra sau de la CEDO? Om sub vremi (vorba bătrânului cronicar), românul amărăştean (nu cel îmbuibat şi cu funcţie sus-pusă) ştie şi simte că pe-aici, pentru el, dreptatea umblă cu capul spart. Ai bani, ai relaţii, dai şpaga, cumperi tot - procurori, judecători, avocaţi. Câştigi chiar dacă faci moarte de om. În plus, astăzi mai intră în joc, înclinând fără scrupule balanţa, factorul politic: „Păi, nu e bine, domnu’ procuror, nu e bine!”. Tătucul se-aşază fără jenă în prezidiul CSM, bate cu pumnul în masă şi dă „constituţional” indicaţii.

După tipicul său, aleşii şi puternicii epocii trag sforile, croiesc legile pentru scopuri personale. Cârdăşia dintre ei şi oligarhii şi interlopii tranziţiei face legea prin tribunale şi curţi de apel. Acolo te abordează direct mafiotul, cu formula consacrată: „Mânca-te-aş, dom’le avocat, cu cine eşti pe felie din completul de judecată? Am parai, dau oricât ca să mă scoţi!”. Şi, mai peste tot, e scos. Exagerez? Unii îmi scot ochii că „generalizez”. Le-aş sugera să recitească stenogramele aranjamentelor dintre cele două judecătoare de la Tribunalul Bucureşti. Cum îşi distribuiau dumnealor interlopii, cum îşi împărţeau şpăgile de zeci, sute de mii de euro. Cum lucrau într-o adevărată reţea infracţională, chiar în interiorul respectivei instanţe. E stupefiant să vezi cum această reţea mafiot