Răul a fost deja făcut. Unul de proporţii şi de durată. Ideea că Uniunea Europeană, împreună cu FMI şi Banca Mondială, cu acordul unui guvern european membru al zonei euro, poate da permisiunea de a se preleva forţat un procent din economiile populaţiei, reprezintă nu numai un şoc, dar deschide o uriaşă şi foarte primejdioasă Cutie a Pandorei.

Din ea a ieşit deja o monstruozitate. Prelevarea forţată a unei sume de bani ca răspuns la criza unui sistem bancar naţional contravine marelui principiu agreat şi consfinţit la nivel european, cel al garanţiei absolute oferite tuturor depunătorilor cu depozite de până la 100.000 euro.

Pentru asta s-au creat depozitele speciale de garantare, pentru asta se asigură şi reasigură băncile începând cu 2008, tocmai pentru a se crea o protecţie socială pentru categoria vulnerabilă a micilor depunători.... atunci în numele cărui principiu statul protejează din nou sistemul bancar dintr-o ţară, sistem dovedit neperformant, solicitând nu numai un scarificiu fără precedent din partea populaţiei, dar obligând din nou contribuabilul european să suporte povara unui împrumut al “ultimei speranţe”?

Dar întrebarea de fond nu este legată de situaţia din Cipru şi nici măcar de moralitatea soluţiei. Ea vizează crearea unui precedent: acesta poate fi răspunsul deja agreat de instituţiile europene şi internaţionale pentru a face faţă unei crize extreme.

Sigur, imediat după ce negocierile de la Bruxelles cu autorităţile cipriote produseseră termenii acordului binecunoscut, comsiarul european Ollie Rehn a ieşit foarte repede să spună că este vorba despre o schemă unică şi irepetabilă. Exact aşa cum, în urmă cu ceva timp, se spunea despre Grecia... niciodată nu vom mai face aşa ceva, fiţi liniştiţi şi staţi pe locurile voastre, aveţi încredere! Teză reluată imediat şi de preşedintele Eurogrupului, apoi de toţi oficialii de la Br