Am făcut cunoștință cu el pe plajă acum câțiva ani buni. Am simțit nerăbdarea de a absorbi cartea dintr-o dată, odată cu soarele dacă s-ar fi putut, după aproape fiecare pagină citită. Am zâmbit, râs, m-am enervat sau întristat. Am trăit-o. Și acum îmi amintesc unele pasaje și chiar și acum visez la mănușile elegante de odinioară: mănuși despre care și bunica mea îmi povestea că aveau un farmec aparte, o viață a lor. Nu vă spun mai multe, Pastorala americană nu este doar despre mănuși desigur (puteți să vă procurați cartea de aici). A fost un fel de dragoste, dragoste la prima citire . Așa se face că prima carte semnată de el pe care am citit-o eu a devenit rapid una dintre cărțile mele preferate începând cu vara aceea. Iar el unul dintre autorii mei preferați. Ieri, pe când făceam curat într-o cutie cu de toate (genul în care înghesui la nesfârșit tot soiul de comori nepractice) – am găsit-o ascunsă dedesubtul unei pungi plină cu scoici și nisip.

Pastorala americană, hm, o carte incredibilă care lui i-a adus un Pulitzer în 1997… iar mie două zile de desfătare literară După ea au urmat aproape toate care au fost traduse la noi: Complexul lui Portnoy (1969), Pata Umană (2000), Animal pe moarte (2001), Fantoma iese din scenă (2007), Viața mea de bărbat (1974), etc

Anul trecut, scriitorul american a anunțat că nu va mai scrie ficțiune și că romanul Nemesis este ultima sa carte. A anunțat că a scris și a citit suficientă literatură. A scrie înseamnă să fii frustrat: ne petrecem timpul scriind cel mai prost cuvânt, cea mai proastă frază, cea mai proastă istorie. Ne înşelăm fără încetare, eşuăm fără oprire şi trebuie să trăim într-o veşnică frustrare. /…/ Traversez un timp diferit al vieţii mele: am pierdut orice formă de fanatism. Şi nu am nicio nostalgie, spunea Roth. Pot să înțeleg asta.

În 1998 i‑a fost decernată, la Casa Albă, National Medal