L-am auzit pe ministrul Sănătății vorbind la radio ba despre reformă, ba despre schimbare. Nu-i același lucru. Meliţa politicienilor de Dâmboviţa a tocat şi răstocat cuvințelul „reformă” până l-a încâlcit de tot, lăsându-l amorf şi fără semnificaţii concrete. Douăzeci de ani am tot reformat învățământul, justiția, sănătatea – cu ce ne-am ales? Sigur că pretutindeni şi permanent lumea se înnoieşte, fiindcă schimbarea, cum spunea hulitul Marx, este motorul progresului; până şi abia înfiripata Uniune Europeană şi-a elaborat un „Tratat de reformă” - dar cu motivaţii sigure şi cu precizarea modalităţilor de intervenire.

Adevăratele reforme n-au fost aventuri în dorul lelii (grefate pe nevoia politicianului de a fi perceput ca reformator, adică, progresist, ultraschimbist, partizan al modernizării şi, implicit, inamic al stagnării), ci au promovat obiective reale, izvorâte din necesităţi reale. La 1517, când şi-a lansat reforma, Luther a afişat cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittenberg. România a avut parte de mai multe reforme agrare; nici una clădită pe concepte goale gen „să facem să fie mai bine”, ci întemeiate pe direcţii strict conturate: la 1864, Cuza şi Kogălniceanu eliberau clăcaşii, în 1921 s-au făcut exproprieri în folosul celor întorşi de pe front, în 1945 a fost împroprietărită ţărănimea săracă...

Este limpede că vehiculăm obsesiv termeni cu înţelesul priceput pe sfert. Reforma este o transformare politică, economică, socială cu caracter limitat, sau de structură. Schimbarea poate avea statut de regulă, reforma nu, fiindcă se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric şi operează până ce ea însăşi devine subiect al viitoarei transformări. Starea de agregare a unei naţii nu poate fi reforma, cum se percepe la noi, ci dimpotrivă, stabilitatea, continuitatea, temeinicia.

Căpoşii de englezi păstrează în vigoare leg