Potenţarea posibilităţilor de expresie ale spaţiului, apropierea de spectator şi închiderea perimetrului de joc cu panouri albe care limitează şi îngrădesc (scenografia: Erdély Kinga), jocul de lumini, umbre şi contururi care creează poveşti, completîndu-le apoi pe cele din cuvinte (light design: Lucian Moga), întoarcerea pe mai multe feţe a ideii de apartenenţă şi a felului în care ea defineşte vieţile celor care o caută, precum şi economia de mijloace specifice sînt coordonatele definitorii ale spectacolului montat de regizorul Theodor Cristian Popescu pe textul lui Marius von Mayenburg, care datează din 2008. Dramaturgul german glisează peste mai multe epoci care au marcat, în secolul al XX-lea, dezvoltarea într-o direcţie sau alta a identităţii germane, obligate să se reinventeze forţat după două războaie mondiale şi o cădere a unui zid ce a provocat reapropierea bruscă a fracţiunilor unei naţiuni divizate artificial şi care, după 50 de ani, a descoperit că are de recuperat o memorie comună supusă deformărilor. Toate acestea sînt preluate în scenă şi redate în doze mici şi concentrate într-un spectacol în care se evidenţiază în primul rînd duritatea unghiurilor şi a tăieturilor percepute vizual. Textul, în traducerea uşor pripită a Alexandrei Pîzgu, aproape că trece în planul doi, lăsînd să se observe mai degrabă construcţia de imagine. De remarcat sînt, în acest sens, spaţiile create prin împletiri de lumini şi umbre, care reuşesc să modifice dimensiunile reale ale obiectelor, funcţionînd de multe ori şi ca iluzii optice: un mare dreptunghi de umbră proiectat în mijlocul spaţiului de joc funcţionează ca masă în jurul căreia personajele stau şi discută, aşezate pe scaunele ce se numără printre puţinele obiecte concrete utilizate aici. Scaunul, însă, se poate metamorfoza la rîndul său în masă, servind drept ascunziş claustrofobic unuia dintre personajele fe