O elevă a unui liceu din Covasna a purtat o bentiţă tricoloră la şcoală, pe 15 martie - Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Toată presa românească a relatat apoi că fata a primit ameninţări, că diriginta a tăiat tricolorul.

Am fost foarte surprinsă să văd reacţiile pe care le-a stârnit această ştire. Mă aşteptam la mai mult echilibru. E uşor să inflamezi, iar mass-media poate face dintr-un incident un fenomen pentru a câştiga audienţă. Dar dincolo de rating, dincolo de inflamarea sentimentelor naţionaliste, există raţiune.

Consider că părinţii fetei n-ar fi trebuit s-o lase să poarte acea bentiţă pe 15 martie. Dar au făcut-o, cel mai probabil, pentru a atrage atenţia. Şi au reuşit. Avem însă nevoie de alte paie pe focul conflictului interetnic, întreţinut de cele mai recente arborări ale steagului secuiesc? Chiar este cazul să răspundem, ca români, cu aceeaşi monedă?

Poate că fiind român în „secuime“ simţi nevoia să tragi un semnal de alarmă, de aceea pot înţelege într-o anumită măsură gestul elevei, pe care îl pun mai mult pe seama părinţilor ei, căci la nici 15 ani simţi, gândeşti, crezi mai mult ceea ce vezi acasă, la şcoală, în cercul de prieteni. Nu înţeleg însă comentariile năucitoare pe care le-am citit pe internet, cele mai multe de genul: „afară cu ungurii din ţară“. Mi se pare incredibil că în anul 2013, europeni cu acte fiind, având acces la orice informaţie, mai citesc încă astfel de replici.

Într-o lume a globalizării, a dispariţiei graniţelor, a interculturalităţii, a diversităţii, încă ţinem cu dinţii de etnie. Mi se pare incredibil că oamenii urăsc alţi oameni fără să-i ştie, ci pur şi simplu pentru că au altă naţionalitate decât a lor.

În grupa de la grădiniţa unde merge fetiţa mea e o fetiţă care vorbeşte limba turcă. Din scurtele discuţii pe care le-am auzit fără voia mea între părinţii ei şi educatoare, am în