ICR ar trebui să însemne, de bună seamă, toate drumurile Înapoi Către România. Îmi pare rău că evenimentul de la Paris e asumat ca un exil de figuranţi intelectuali sau ca un vernisaj de spirite încondeiate. Acolo nu are să se desfăşoare un troc de cărţi, o piaţă de suveniruri cu pagini, ci o galerie de oameni noi, de spirite scuturate, de români de poveste.

ICR ar trebui să însemne, de bună seamă, toate drumurile Înapoi Către România. Personal, speculaţiile politice şi mizele de dosar prea mari îmi displac când vine vorba de biblioteca mea, de cunoaşterea mea, de climatul intelectual cu modulări de Vrancea. Seismologia booking-ului de la Salonul de Carte de la Paris, jocurile provinciale de frustrări şi orgolii de pomelnic în rânduirea unei ierarhii de nume scriitoriceşti ori drama lui ` a fi sau a nu fi` acolo îmi par hilare. Prea puţini spun că practicile culturale nu sunt în acord cu statutul instituţiei ori cu obiectivele asumate, dacă asta ar fi de contestat, dar toţi trâmbiţează despre fenomenologia politică din grădina celor care mocnesc dincolo de calorifere.

Îmi pare rău că evenimentul de la Paris e asumat ca un exil de figuranţi intelectuali sau ca un vernisaj de spirite încondeiate. Acolo nu are să se desfăşoare un troc de cărţi, o piaţă de suveniruri cu pagini, ci o galerie de oameni noi, de spirite scuturate, de români de poveste. Unii dintre ei preferă, din nefericire, să rămână la vatră. Eu nu văd aici un boicot, aşa cum s-a speculat în presă, ci doar o mişcare a moralei resentimentare.

Când stai şi priveşti la aiuristica de culise a celor de mai sus, îţi dai seama că nu e vorba despre un proces de adaptare a celor vechi la noile structuri, ci mai degrabă despre căile oamenilor noi pe drumuri vechi, atunci când trebuie să facă pe plac şi trendurilor culturale, şi titanilor de demult. Pentru cine are puterea de a înţeleg