Am văzut, în cele din urmă, filmul lui Cristian Mungiu. Acum mai bine de două săptămîni. Şi nu mă pot desprinde de apăsarea lui, de jetul de noroi din final, de tragicul lui molcom, aproape „normal“, semn inconfundabil al „lumescului“. Ca niciodată, mă simt captiv într-o interogativitate fără ieşire, fără răspunsuri, fără soluţii. Nu mă pot decide pentru nici o „metodă“ de „interpretare“. Filmul stă asupra mea ca un nor moale şi opac, dincolo de care nu întrevăd nimic. Dacă e să identific, în nebuloasa emotivităţii mele, o reacţie cît de cît articulată, aş spune că e ceva din categoria milei. Mi-e milă de toţi cei din film. Mi-e milă de Alina, care moare răpusă de firea ei rudimentar ardentă, de o combinaţie complicată (patologică?) de afectivitate, tristeţe şi delir. Mi-e milă de Voichiţa, prinsă între două loialităţi ireconciliabile. Mi-e milă de preotul bine-intenţionat, simplu, prudent, ferm, fără imaginaţie, dar fără urmă de răutate şi gînd ascuns. Mi-e milă de maicile candid guralive, dezarmate dinaintea unei întîmplări care nu e pe măsura lor, mi-e milă pînă şi de poliţiştii stingheriţi, puşi în situaţia să asocieze preoţia cu infracţiunea. Mi-e milă şi de medicul care nu-şi poate ajuta pacienta, pentru că nu are destule paturi în spital şi pentru că nu ştie cum să treacă de la zbaterea corpului la turbulenţele sufleteşti. De un singur personaj nu mi-e milă. De doctoriţa care constată, în final, moartea Alinei. Nu mi-e milă pentru că are comportamentul abrupt al „ştiutorului“, al judecătorului. Nu mi-e milă pentru că e nemiloasă. (Mă grăbesc, în paranteză, să aduc un entuziast omagiu actorilor. Extraordinari, bine aleşi, bine conduşi. E unul din multele merite ale regizorului.)

DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Note, stări, zile Înapoi la colectivism? Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea) Comentariile cele mai frecvente inv