Sigur că suntem înţelegători. Sigur că e bine să avem mintea limpede, în sensul că „fiecare să-şi poarte simbolurile lui”. Sigur c-o fi venit timpul să buchisim maghiara la vârsta de 50 plus, de pe „goagăl.”

În treacăt fie spus, câţiva postaci cam iuţi la minte n-au simţit ironia, data trecută, când am încheiat comentariul cu o urare tradusă în maghiară, în direct, de pe „motorul de căutare”, şi mă-njurară că „nu aşa se scrie ori se vorbeşte ungureşte”. Ba da, prieteni, chiar aşa, pentru că, spre exemplu, eu şi restul românilor care n-am prins maghiara din zbor, greu să ne mai întorci azi la şcoală, să-nvăţăm limba, ca să le vorbim primarilor şi angajaţilor lor din Harghita, Mureş ori Covasna cu fineţuri de limbă ungurească.

Bref, e minunat să fim noi cei non-xenofobi, non-naţionalişti, non-extremişti – şi, ca să fiu sincer, nici n-a fost românul, în esenţa lui, un astfel de om.

Sigur că e minunat să simţim toate aceste stări, ale împăcării şi convieţuirii, adunate şi crescute în noi.

Dar noi nu aveam steag? Noi nu avem simboluri pe care să le „arborăm” pe frunţile copiilor noştri? Nu avem simboluri, pur şi simplu, de români trăitori în meleag? Şi ce dacă un copil a venit, pe 15 martie, cu o bentiţă tricoloră pe frunte, la şcoală. Poate că aşa a simţit el. Ori poate că părintele său nu a uitat umilinţa înghiţită de noi şi toată clasa noastră politică atunci când, de 1 Decembrie, conducerea UDMR a spus, fără echivoc, că „Ziua Naţională a României este o zi de doliu pentru maghiarime”.

Poate că părintele acestei fetiţe nu a putut să uite episodul grotesc în care un instabil emoţional a spânzurat şi a dat foc unei „păpuşi”, confecţionată de el, în faţa altor copii, spunându-le că Avram Iancu trebuie pedepsit; şi n-o fi uitat nici încercarea de a i se da foc unui drapel românesc, de ziceai că trăim la Beirut.

Poate că aşa a înţel