Cred că se fac, la vară, vreo nouă ani de atunci. Un sfârşit de iunie, parcă. Ne-am hotărât să mergem la mare în formaţie de cinci: noi doi şi copilul nostru, plus vechii şi preabunii noştri prieteni care ne erau de vreo trei ani şi fini. Am discutat, am stabilit şi ne-am urcat cu toţii în maşina lor, la puţin după ce s-a crăpat de ziuă.

El conducea, ea îi era în dreapta. În spatele ei, eu, ţinând copilul în braţe, în spatele lui, naşul mare, că aşa-i spun ei, când nu e de faţă. Portbagajul necesita resuscitare, dar, deh, cinci oameni au cinci nevoi distincte. Finii îşi luaseră cu ei şi bicicletele, puse pe nişte şine fixe, pe maşină. Eram veseli şi porniţi pe joacă toţi, cu toate patru geamurile deschise până-n rărunchi, cu copilul încăciulat cu bumbac de culoarea lâmâii, să nu-i treacă vântul dintr-o ureche-ntr-alta, dornic să se-ntoarcă la somn.

Drumul nu-l mai ştiu clar, dar am trecut prin Călăraşi ori pe lângă. Ne-au spus doar că au ales o rută frumoasă şi că vom trece Dunărea cu bacul ca s-ajungem la Constanţa. Ne-am bucurat şi-am pornit. Ne ştim cu toţii de mulţi ani, băieţii sunt prieteni din copilăria mică, au fost şi vecini o viaţă. Ea i-a fost colegă de facultate lui, aşa cum i-am fost şi eu naşului. Şi parcă tot de grupă, tot ca noi.

Au deschis ochi noi unul asupra altuia după ani buni de prietenie foarte apropiată, au cântărit câteva luni, puţine, i-am logodit în octombrie 2000 şi au făcut nunta în aprilie următor. O ţin minte în toate detaliile, c-a fost frumoasă, că naşul şi finul au plecat după buchete şi-au întârziat de-au început rumori pe grupuri, că mie mi-au luat un buchet cu crini imperiali, deşi eram gravidă şi mâncam o dată la trei zile, numai covrigi tari şi compot de ananas, dar numai pentru vreo juma’ de oră, şi că am rezistat aproape toată slujba cu floarea-n faţă, pentru a o întinde domnişoarei de onoare fix înainte s