Dacă Vlad Zografi începe prin a mărturisi că-i vine greu să spună ce este cartea lui, Infinitul dinăuntru (Humanitas, 2012), un cititor subiectiv, ca mine, decide, după cîteva pagini, că e un impuls extraordinar pentru muzicieni de a se gîndi la arta interpretării, la problemele de adîncime ale structurării şi ale înţelegerii muzicii. Vlad Zografi nu se referă explicit la muzică, decît rareori – de pildă, într-una dintre notele finale la eseul Bufoni şi knuki, atunci cînd identifică „punctul critic“ al unei compoziţii muzicale şi construirea unei viziuni interpretative în funcţie de acest punct. (Ceea ce nu înseamnă că nu ar fi putut să scrie unul sau mai multe eseuri despre muzica pe care o iubeşte şi o cuprinde cu generozitate, competenţă şi o prea mare modestie; doar că nu şi-a propus aşa ceva.)

Le-am citit pasajul cu pricina unor studenţi ai mei; ei, instrumentişti şi cîntăreţi receptivi, au hotărît entuziaşti că-şi vor cumpăra de îndată cartea. Dacă au făcut-o şi au apucat să citească eseurile, au putut substitui profunda lecţie – deloc didactică – despre rostirea unor versuri de Shakespeare, cu una despre intonarea unei fraze muzicale: „Sensul unei fraze poate fi întors în fel şi chip prin jocul inflexiunilor, al mimicii, al gesturilor, iar fraza se supune, suportă docilă tratamentul aplicat.“ (pp. 13-14) Ce bine ar explica Vlad Zografi pianiştilor sau cîntăreţilor, violoniştilor sau percuţioniştilor, pericolul interpretărilor abuzive, manipulatoare, sau importanţa de a conştientiza „filmul personal“! Cîtă nevoie am avea să disecăm împreună cu el nuanţele fine ale clişeului, ale tehnicii şi ale virtuozităţii!

Luciditatea şi imaginaţia, ironia şi poezia se combină în mixturi diferit dozate, prin paginile despre sensibilitatea unei amibe la literatură. Mă reped să mă întreb cum reacţionează oare amiba la muzică. Îmi primesc răspunsul imediat pent