În 1989, americanca Joan Cook Carpenter, din Long Island, a murit din cauza cancerului la sân. A dus bătălia cu boala singură, hotârâtă să îi ţină departe de durere pe membrii familiei ei, până în ultimele ei zile.
În 1999, la zece ani după moartea lui Joan, fiica ei în vârstă de 29 de ani, Karin, a redactat scrisoarea impresionantă de mai jos.
Karin este autoarea unui roman bazat pe acestă experienţă, intitulat „Ce învaţă fetele” (What girls learn) şi publicat în 1998.
"Dragă mamă,
La ce oră m-am născut?
Când am mers prima oară?
Care a fost primul cuvânt pe care l-am rostit?
Corpul meu a început să semene cu al tău. Deodată, te văd în mine. Am foarte multe întrebări. Caut răspunsurile în aer. Ascult să-ţi aud vocea. Anticipez. Încerc să găsesc sens în exemplul vieţii tale. Îmi imaginez ceea ce ai fi putut să spui sau să faci. Câteodată aud răspunsuri în ecoul absenţei tale. Mă îndrept către anumite femei pentru sfaturi. Dar sfaturile astea din vin afară. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştiu.
Care au fost secretele tale?
Care a fost sursa puterii tale?
Când ai aflat că o să mori?
Îmi doresc să fi fost mai atentă. M-ai învăţat lucrurile cele mai importante la începutul vieţii – cum să trăiesc, cum să iubesc şi cum să-mi imaginez. Totuşi, lucrurile cotidiene sunt provocatoare. Păşesc cu nesiguranţă într-o lume e regulilor şi a etichetelor, fără să ştiu la ce să mă aştept în foarte multe situaţii. Îmi lipseşte siguranţa. Deciziile şi despărţirile sunt grele. La fel şi petrecerile. Sărbătorile şi ceremoniile. Lucrurile mărunte devin simbolice. Toate obiectele contează – puloverul ăla mâncat de molii, acele poze. Dintr-o dată, îmi pasă chiar şi de tacămurile tale din argint. Mintea mea este un album de oportunităţi ratate. Pierderea ta persistă.
