Trebuie să recunosc: citesc toate comentariile de pe forumul revistei noastre. Îmi place să cred că am, în felul acesta, un eșantion reprezentativ al opiniilor intelectualilor de la noi, de toate orientările moderate – extremiști n-am prea întîlnit și nici nu le duc dorul (știu, oricum, pe ce pagini să-i caut la nevoie).
Dau periodic peste comentatori care nu cred că Eliade a fost legionar. Uite-așa, ei nu cred. Ca și cum asta ar fi o chestiune de credință. De obicei, incredulul cere bibliografie, dar nu se lasă convins, el interpretează, contextualizează, nuanțează. Există bibliografie destulă, pe hîrtie sau on-line, există și splendida pagină a Mișcării legionare (http://miscarea.net/ cu subpagina Noica-Cioran-Eliade, bine garnisită cu texte alese).
Și despre Holocaust există bibliografie, inclusiv despre contribuția românească, în multe limbi, chiar și în limba română. Ceea ce nu-i împiedică pe unii să creadă că totul e o minciună sau, cel mult, o exagerare menită să umilească poporul român și să-i bareze drumul european. La urma urmei, fiecare e liber să creadă ce vrea. E liber s-o și spună, doar nu e interzis să-ți afirmi credința și opiniile derivate din ea. Trist e să vezi cît de mulți împărtășesc credința asta. Nu faptul că un Vladimir Iliescu a spus ce crede în aula Academiei Române e șocant și dezamăgitor, ci aplauzele publicului – academicieni și alți intelectuali de vază ai țării. Care s-au comportat precum bărbații care rîd din toată inima la un banc porcos spus la o serată elegantă, apoi își iau seama și apostrofează: „Cum îți permiți, domnule? Sînt femei de față!“. Aleșii noștri și-au luat seama foarte tîrziu.
Lumea e plictisită și enervată de veșnicele comemorări (anuale) ale Holocaustului, de organizațiile evreiești mondiale care nu uită să aducă aminte c
