- Editorial - nr. 56 / 21 Martie, 2013 Judecand parcursul comportamental al ungurilor si al maghiarilor, dintotdeauna, mai ales in momentele de rascruce ale istoriei, dar si in ultima perioada, tot mai multi romani si, cu siguranta, si alti vecini, pe care nu inceteaza sa-i calce pe batatura, isi pun cu seriozitate intrebarea daca toate aceste manifestari marginale ale hungarismului nu sunt o consecinta a lipsei lor de adaptare la normele si regimul de viata ale Europei. Parcurgand lungul fir al devenirii europene, constatam ca intreaga lor istorie este o permanenta alergare, dupa mult visatul spatiu vital, dupa teritorii cat mai intinse, pentru o patrie nedefinita si croita din placerea de a-i subjuga pe altii. Parasindu-si locurile de bastina din zona Muntilor Altai din Asia, ungurii n-au venit intr-un suflet in Europa pentru a ocupa "spatiile goale” din Panonia, lasate de huni, disparuti in ceata in secolul al V-lea, nici cele din Transilvania, ale dacilor luati "cu japca”, in opinia lor, de catre romani cu prilejul retragerii aureliene din anii 271-275 e. n., ci in periplul lor de cateva mii de km au stat sute de ani pe versantii Muntilor Urali, ce despart Europa de Asia, apoi prin actualele stepe ale Rusiei, in zona Volgai, intre Don si Nistru etc. Iata cum descriu istoricii unguri in "Istoria natiunii maghiare” drumul parcurs de catre stramosii lor la venirea "in patrie” (896), adica in Europa, si nu neaparat in Campia Panonica, deoarece, dupa cum puteti observa, ei revendica drept patrie nu numai acest colt de pamant, ci intreg centrul Europei, desi sunt ultimii veniti. "Dupa o sedere de o jumatate de secol in Lebedia (zona dintre Don si Nipru), sub presiunea pecenegilor vecini, stramosii trebuiau sa porneasca din nou spre Apus, poposind intre Prut si Siret, pana la Dunare pe Campia Etelkuz (cum ar fi actualul Buceag sau sudul Basarabiei- n.r.). Aliindu-se cu