În ultima vreme, cultura română s-a îmbogăţit substanţial prin apariţia unor lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, cu atât mai mult cu cât au fost redactate în condiţii vitrege, care l-ar face puţin sfios chiar şi pe abatele Farria.

Înţeleg că respectivele lucrări nu sunt simplă beletristică. Nu au fost publicate romane, pe lângă care Pădurea Spânzuraţilor să pară opera unui oarecare, nici volume de poezii, care cu siguranţă l-ar fi făcut negru de invidie pe Nicihita Stănescu, sau eseuri filosofice, care l-ar fi convins pe Cioran că sinuciderea e singura soluţie. Nu, sunt „lucrări ştiinţifice”.

Profesorul Ilie Rad, autorul unei excelente lucrări purtând titlul articolului de faţă, afirmă că „orice lucrare ştiinţifică este însoţită de numeroase trimiteri bibliografice, care constituie unul dintre semnele distincive ale genului ştiinţific. Întrucât în sfera cunoaşterii şi a cercetării nu se poate avansa fără a şti ce s-a cercetat deja în domeniul respectiv, notele şi trimiterile bibliografice reprezintă implicit o recunoaştere a cercetărilor anterioare, chiar dacă raportarea la acestea poate fi făcută uneori pe un ton polemic ”.

În opinia marelui scriitor şi savant Umberto Eco, notele critice se folosesc din mai multe motive, dintre care amintim: indicarea surselor diverselor citate, trimiterile externe, trimiterile interne, introducerea unui citat, notele de conţinut, corectarea unor erori sau traducerea unor citate.

Acum, pentru că am stabilit că aparatul critic este indispensabil, îndeosebi în domenii unde ai nevoie de referinţe exacte, (drept, de pildă), găsesc extrem de dificil accesul la surse în condiţiile în care locuieşti nu într-o anexă a unui cămin studenţesc, ci în penitenciar. Si atunci din două, una: ori nu ai referinţe, ori ai un statut pe care trebuie să-l invidieze nu doar cei privaţi de libertate, dar chiar şi noi, oamenii (înc