Deşi am criticat constant vechea conducere a Institutului Cultural Român pentru partizanatul politic, asumat în nume propriu de H.-R. Patapievici şi Mircea Mihăieş, n-am ezitat niciodată – nici eu şi nici colaboratorii Observatorului cultural – să recunoaştem meritele acesteia în organizarea şi funcţionarea Institutului, în derularea unor programe culturale care au reuşit, în timp, să pună România pe harta culturală a lumii şi să facă din filialele ICR din străinătate parteneri credibili de dialog. Echipa Patapievici-Mihăieş-Tania Radu a reuşit să construiască o instituţie competitivă, dinamică, evident nu perfectă, dar perfectibilă, preocupată să promoveze produsele culturale româneşti pe o piaţă culturală tot mai diversificată. În pofida reproşurilor punctuale pe care le-am făcut la adresa editorialelor săptămînale semnate de Patapievici şi Mihăieş în presa cotidiană, Observator cultural a consemnat constant evenimentele organizate de ICR, precum şi ecourile pe care acestea le-au stîrnit în presa străină. Schimbarea fostei conduceri a ICR, derulată în regim de urgenţă, vara trecută, s-a făcut sub pretextul firav al depolitizării instituţiei. S-a extins, cu alte cuvinte, asupra întregii instituţii, acuza de partizanat politic care-i viza, exclusiv, pe cei doi conducători ai săi, iar din ICR au fost îndepărtaţi, peste noapte, oameni de un profesionalism incontestabil. După îndepărtarea oamenilor, a urmat şi anularea unor programe iniţiate şi gestionate de aceştia, programe care-şi dovediseră, în timp, utilitatea. Ce a pus în loc noua conducere? Îmi pare rău să o spun, dar, după mai bine de o jumătate de an de la învestirea sa, noua echipă pare să fi uitat că trecerea ICR de sub tutela instituţiei prezidenţiale sub cea a Senatului s-a făcut în numele depolitizării instituţiei. Circulara trimisă filialelor din străinătate ale ICR, privind organizarea unor confer