Cum trece timpul „Tătică?! Cum măsurăm timpul?“ Dacă cineva stăpînea timpul, atunci acela era Bunicul. În sufrageria mare aveam un ceas imens, cu pendul şi cu un cuc enervant, care, la fiecare oră, ieşea şi zbiera: cucu-cucu, de atîtea ori cîte ore indica arătătorul cel gros. Limba cucului era roşie, stridentă şi obraznică. Iar cînd se făcea miezul zilei sau miezul nopţii, cucul devenea de-a dreptul isteric. Altfel, la fiecare jumătate de oră se auzea un băngănit metalic. Aşteptam cu nerăbdare acel băngănit. Dar cel mai mult aşteptam sfîrşitul de săptămînă, cînd, cu sfinţenie, trebuiau trase braţele ceasului, formate din două conuri de brad, sculptate foarte realist din lemn de stejar. „De ce tragi de braţe în sus, Tătică? Timpul nu trece înainte şi înapoi? Trece în sus şi în jos? Nu trece dinspre linia cu ora 12 spre linia cu ora 6?“ Bunicul zîmbeşte, ridică încet contrabalanţele şi-mi spune că timpul e o unitate de măsură. „Da?! Şi ce cîntărim cu el?“ După el cîntărim tristețea și fericirea, îmi spune. Îmi explică şi că timpul nu are dimensiuni fixe. Că nu trece dinspre un punct spre altul în mod constant și continuu. Mai întîi n-am înţeles. Dar apoi am învăţat cum e cu timpul. Că uneori avem impresia că timpul nu mai trece, pentru că durerea este atît de mare, încît secundele devin ore, iar orele devin săptămîni. În timp ce, atunci cînd sîntem fericiți, orele trec ca secundele, iar săptămînile se duc ca orele. Cînd eram copil, singur acasă, așteptînd ca mama să se întoarcă de la serviciu, mi se părea că orele acelea nu vor mai trece niciodată. Acum mi se pare că anul trecut a fost doar ieri, că ieri a fost secunda de dinainte. Toate trec. Și cele bune dispar, și cele rele se duc. Deopotrivă binele și răul sînt perisabile. Timpul se comprimă și se accelerează, după bunul lui plac; și nimic nu rămîne în urmă în afară de amintirea clipelor trecute, frî