Avem proteste de tip Oltchim-Mechel unde disperarea e maximă şi soluţiile inexistente. Practic, oamenii cer măcar ceva bani pentru supravieţuire după închidere, nimeni nu mai speră la vreo revenire la producţie normală. În acest context, protestul de la Mioveni apare ca un protest al unor extratereştri, lucru subliniat de analişti mainstream cu studii economice mai ales.

Logica analiştilor arată cam aşa: atenţie, lucrători de la Dacia, sînteţi nişte privilegiaţi, spuneţi mersi că mai aveţi locuri de muncă. Renault practică de cîţiva ani un discurs ameninţător din aceeaşi gamă. Avem Maroc, putem pleca, deci fiţi cuminţi, nu mai cereţi măriri de salariu. Lucrurile nu sînt aşa simple (investiţiile sînt mari în zonă), dar e clar că pericolul relocării trebuie anunţat tot timpul. Iar experţii economici vorbesc în locul patronatului, că aşa e frumos.

Ce se uită însă e faptul că noul cod al muncii face posibilă o negociere şi mai dură din partea patronatului. Iar guvernul Ponta nu a mai amintit nimic în legătură cu o posibilă modificare – evident, în opoziţie fuseseră critici şi alilaţi cu sindicatele în această chestiune.

Protestul de la Mioveni e foarte important pentru că arată pînă la urmă că nici afacerile de succes (ţinute totuşi în picioare şi de stat prin diverse privilegii acordate de-a lungul timpului), fie că vorbim de Dacia sau Petrom, nu asigură cine ştie ce drepturi lucrătorilor. Şi uite aşa ajungem să considerăm un moft cererile de mărire a salariului, nemulţumirea legată de controlul excesiv.

O parte a angajaţilor uzinei Dacia din Mioveni au oprit activitatea, miercuri dimineaţă, nemultumiţi că nu a fost semnat contractul colectiv de muncă şi că revendicările salariale cerute de ei nu au fost incluse în document.

Angajaţii spun că li se cere să producă o maşină în 40 de secunde, dar că nu sunt plătiţi corespunzător şi au acuzat