(Întâmplător sau ba, Târgul de Carte de la Paris, având drept invitat de onoare literatura română, se deschide chiar pe 21 martie curent – Ziua Internaţională a Poeziei. Este firesc, aşadar, să-l „vestim” printr-un mare poet aparţinând atât culturii române, pentru care a tradus romanul lui Mihail Lermontov, Un erou al timpurilor noastre, cât şi europene & universale, cărora le-a dat Todesfugue ş.a. capodopere.)

Uluitoare, această capacitate a marilor artişti de a-şi intui destinul încă de la primele, nici nu-mi vine să le zic încercări, apariţii (în cazul unora, aproape sinonime cu… dispariţii!) – s-ar zice chiar, de a şi-l apropria, provocându-l. Lucrul acesta e cu atât mai valabil în cazul poeţilor damnaţi, asupra cărora planează nenorocul, orice ar face şi oriunde s-ar duce. Anume din specia aceasta face parte Paul Celan, poetul care şi-a întors nu doar numele pe dos (în realitate se numea Paul Ancel, s-a născut la Cernăuţi în 23 noiembrie 1920, şi va ajunge într-o zi de 20 aprilie – să fie o pură coincidenţa: chiar ziua de naştere a lui Adolf Hitler?! – 1970 să se arunce în Sena), ci şi destinul, după ce s-a decis să scrie în limba duşmanilor săi de moarte, germana, nu înainte însă de a fi publicat câteva poeme în limba română, printre care şi Cântec de dragoste – suficient să-l duci la ureche, ca pe-o scoică, pentru a-i desluşi chemarea de sirenă: „Unicul nostru naufragiu, podea străvezie prin care vom privi camera goală de sub camera noastră”! Iar ca lucrurile să fie şi mai limpezi, versul final – „Ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă” – pecetluieşte „sticla cu mesaj”, înainte de a o arunca la voia întâmplării (amintesc că într-un discurs rostit în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru Literatură al oraşului Bremen, Paul Celan zicea: „Poezia poate fi, în măsura în care este o formă de manifestare a limbajului şi,