Ura este un sentiment puternic de ostilitate, cu rădăcini în teamă, furie. E o emoție empirică, nu te naști cu ea. O înveți.
În liceu, la Covasna, am fost mereu între lumi, cel mai prost din curtea școlii: la mine în clasă eram ungurul, pentru unguri eram românul, la fotbal eram ăla cu păr lung, în alt oraș eram doar un covăsnean. Puțini mă vedeau ca un individ bilingv, care ascultă rock și joacă fotbal. Cu toate astea, nu-mi aduc aminte de șicane interetnice. Dacă au existat, probabil poziția în care eram m-a făcut să ignor sau să evit situațiile neplăcute.
Am fost privilegiat de la început: am învățat să vorbesc în două limbi, am făcut grădinița maghiară, după care am continuat școala la secția română, întotdeauna păstrând legătura cu oamenii, limba și obiceiurile celor din jur. M-am înțeles bine cu românii, cu ungurii, cu țiganii și mi-am luat-o de la fiecare, când a fost cazul. M-am simțit câte puțin din fiecare, dar niciodată ceva anume, niciodată urât. Nici acasă, nici în spatele blocului, nici în bancă.
Școala, în schimb, ca instituție, făcea puțin spre deloc pentru a anula diferențele dintre elevii ei, de orice fel. Zilele astea, grupul școlar la care am învățat a devenit celebru pentru că desparte oamenii, deși cel care-i dă numele, Kőrösi Csoma Sándor, a legat lumi.
Vineri, 15 martie 2013. Ziua Maghiarilor de Pretutindeni
Sabina Elena, o elevă din clasa a noua, a venit la școală cu o bentiță tricoloră pe cap. Apoi, mai mulți elevi de la gimnaziu și-au vopsit tricolorul pe față și și-au scris pe mâini „Te iubesc, România”. În pauza mare, băieții din clasele 10-12 au ieșit cu un tricolor mare și l-au fluturat în curte.
O elevă de clasa a unșpea spune că gestul a fost provocator: „Noi eram îmbrăcați frumos, cu cocarde roșu-alb-verde în piept, ca în fiecare an, pentru că după școală mergeam la ceremoniile din oraș”. Sabina ave
