Episoadele apropierii României de spațiul Schengen încep să capete o coerență narativă: se scrie o Odisee cu final profund incert, iar Ulise se zbate zadarnic pentru o Itacă promisă de niște divinități generoase pe la începuturile epopeii, dar devenite, între timp, neașteptat de sucite. Cît despre Penelopa, fără Ulise întors în Itaca, nu se știe nici măcar dacă a primit bilet de intrare în această încurcată poveste. Din duiumul de declarații, cu trimitere expresă sau indirectă la Schengen, făcute în ultima vreme, două mi se par că ne scot dintr-o dilemă care, în interpretarea mea, e voluntar încîlcită pentru a părea irezolvabilă. Mai întîi, ministrul Justiției, Mona Pivniceru, citat de presă (martie, 2013), după întîlnirea avută la Bruxelles cu Viviane Reding, Comisarul European pentru Justiție, Drepturi Funda­mentale și Cetățenie: „I-am spus Doamnei Comisar că, de la an la an, rapoartele [MCV pentru România – n.m.] adaugă noi elemente de condiționalitate, iar Statul român nu are posibilitatea să anticipeze existența acestora și, prin urmare, să le realizeze. […] Acest mecanism, neavînd o metodologie practică de aplicare, neavînd indicatori, neavînd un referențial comun al Statului român cu Comisia, nu putem anticipa, nu putem urmări niciodată maniera în care se realizează condiționalitățile, pentru că ele sînt ținte în mișcare“. A doua declarație aparține ministrului finlandez de Interne, Päivi Räsänen, și a fost făcută cu cîteva zile înainte de reuniunea din 7-8 martie a Consiliului de Justiție și Afaceri Interne al UE, la postul public de televiziune YLE din Helsinki, și preluată apoi de mediile de informare românești: „România și Bulgaria sînt prea corupte și nu trăiesc conform principiilor statului de drept, o precondiție pentru aderarea la Spațiul Schengen“. Päivi Räsänen respinge afirmațiile potrivit cărora poziția țării sale este „legată de problema ro