Romanul-șantier al Hortensiei Papadat-Bengescu este, între altele, o mărturie despre maniera de a lucra a scriitoarei: fragmentar, dar și cu, de la bun început, o idee suficient de clară despre cum ar trebui să arate structura de ansamblu. În cadrele (destul de mobile) configurate de ideea generală, sprijinindu-se în același timp pe ample fișe de lucru, cu personaje, însemnări lapidare etc., romanciera procedează prin acumulări dezordonate de fragmente – rescrise în mai multe variante, mereu susceptibile de adăugiri –, pe care le asamblează la sfîrșit după tehnica montajului cinematografic. (Fragmentele reasamblate de Gabriela Omăt în ediția de față aparțin unor stadii foarte diferite de redactare, așa încît, de la un capitol la altul, date despre personaje – vîrstă, biografie etc. – ori privitoare la cursul acțiunii ajung să se contrazică frecvent.)
În linii mari, Străina trebuia să fie cartea unei apocalipse – sociale și ficționale în egală măsură. Sociale întrucît, concepută în anii tulburi de ofensivă a extremismelor politice și apoi de război, această carte absoarbe și, chiar dacă indirect, tematizează violența unor schimbări ce anunță să fie ireversibile. Cum am mai scris, Hortensia este foarte preocupată, în această perioadă, de riscul unui amestec al „marginii“ și al „marginalilor“ – al mahalalei – cu centrul (pînă atunci) similiaristocrat. Apocalipsă ficțională – pentru că autoarea îi convoacă aici pe mai muți dintre eroii romanelor precedente – pe Nory „feminista“ și pe sora ei Dia, pe Elena Drăgănescu și pe Marcian, pe Coca Aimée și pe doctorul Walter ori, din afara ciclului Hallipilor, pe banalul Costel Petrescu din Logodnicul –, spre a le regiza, cu mai multă sau mai puțină pompă, tragice ieșiri din scenă ori, după caz, nespectaculoase ratări existențiale. O atmosferă funebră învăluie ma
