— Hai, că ai devenit deprimant! îmi zice amicul. În ultima vreme, ai doar texte d-astea grele, despre problemele neamului. Mai bagă şi tu ceva entertainment, că asta se cere – mă ironizează el mai departe.
După jumătate de oră de luat peste picior, m-a convins: o să vă spun, deci, nişte bancuri...
Cică un domn între două vîrste, îmbrăcat modest, stătea, într-o duminică, pe malul lacului Herăstrău, alături de cîinele său – o potaie mică şi cam ciufulită. Din cînd în cînd, îi arunca un băţ în apă, iar cîinele se arunca în lac, călca apa şi-i aducea, gudurîndu-se, băţul la mal. Un domn bine îl privea de la distanţă şi tot dădea din cap, întrebător. La un moment dat, se apropie de omul cu cîinele şi-l întreabă:
— Cîţi ani are cîinele?
— Cinci ani, îi răspunde stăpînul, cu o uşoară mîndrie în glas.
Domnul bine dă din cap, strîmbă uşor din nas şi izbucneşte:
— Lasă-l, domne’, că ăsta nu mai învaţă să înoate!
Sper că aţi recunoscut scena: se cheamă „poporul român faţă cu demitizarea“.
* * *
DE ACELASI AUTOR Umorul, rîsul şi românii Colectivism şi asociere D'ale bucuriilor vieţii Eu, nomadul Iţic îi povesteşte lui Ştrul ultima sa aventură la vînătoare. „Eram la Polul Nord – începe Iţic – şi înaintam cu greu prin vifor. Deodată, aud parcă un zgomot uşor în spatele meu, întorc capul şi, ce să vezi?! Un pui de urs polar. Era aşa de mic şi pufos, şi se uita la mine cu ochi trişti, aşa că mi s-a făcut milă şi l-am luat cu mine mai departe. Nu trec însă două minute, şi aud iarăşi un zgomot în spatele meu. Întorc din nou capul şi, ce să vezi?! Ursoaica era în spatele meu şi se uita fioros la mine. E supărată, crede că i-am furat puiul – mi-am dat eu seama –, aşa că am lăsat ursuleţul uşor pe banchiză şi pîş, pîş, am şters-o mai departe. După alte cîteva minute, iar aud un zgomot, mai puternic de data asta: ursoaica luase puiul s