E o ghicitoare interesantă şi serioasă aceasta: cum se numeşte dihania vicleană, crudă şi oportunistă, pusă pe căpătuială şi însetată de a pune gheara pe soarta altora şi în dauna lor?

De când a început să fie tocată tema regionalizării, în uzina de vorbe a presei şi-a făcut apariţia un cuvânt-vedetă: voievod. Termenul se mai strecurase ca o vulpe hoaţă printre întorsăturile de condei ale onorabililor meşteşugari din breasla gazetarilor şi în trecut, în perioada în care ţara gemea pesedizată, dar acum s-a întors cu forţe proaspete, pesemne din acelaşi motiv.

Pentru cititorii care au lucruri mai importante de făcut decât să ia aminte la scenariile dindărătul vorbelor vânturate de presari, scriem că voievodul e, pentru ziarişti, ”un fel de conducător”. Din punctul de vedere al înţelesurilor pe care le poartă, cuvântul se înrudeşte cu altele ce denumesc fie eroi din vremuri apuse: domnitor, baron, mogul, fie personaje mai noi, de tip mahalagesc, bulevardier şi infracţional: barosan, baştan, grangur, mahăr, meseriaş, ştab. Întrucât nu urmărim să facem inventarul seriei, fapt deja realizat, ne mărginim să scriem că efectul de evocare pe care îl ghicim în umbra cuvintelor este, aidoma culturii generale a multor jurnalişti de azi, stereotipic şi rudimentar, fapt ce explică succesul de casă şi de piaţă al unor clişee lexicale precum cele deja amintite.

Aşa cum şcolarii, frunzărind manualul de istorie, cască gura la pletele capetelor încoronate sau la cuşmele uriaşe (calpacele) de sub care se iţesc privirile semeţe ale vreunui bărbos înveşmântat în brocart şi blană de samur, gazetarii vremurilor noastre croiesc în pânza trecătoare a vremii neîndemânatice portrete votive în ale căror contururi prind tot soiul de cavaleri ai norocului pe care-i chinuie închipuiri bolnăvicioase de întemeietori. Să fie limpede: când prostul se întâlneşte cu hoţul e vai şi-ama