Industria metalurgică românească a cunoscut, în ultimul secol, una dintre cele mai spectaculoase creșteri, la nivel mondial, ajungând să fie comparabilă cu ramuri economice de același tip din țări dezvoltate din Europa de Vest și de peste Ocean. Metalurgia românească a asigurat, pentru multe zeci de ani, milioane de locuri de muncă și venituri importante la bugetul statului.

După 1990, la fel ca și alte segmente fundamentale ale economiei românești, industria metalurgică a intrat în malaxorul privatizării, dezafectării, dezasamblării, tăierii și vânzării la fier vechi, într-un cuvânt, în etapa distrugerii complete a unei ramuri din economia națională ce a propulsat România aproape de statutul de țară industrială, în ciuda faptului că unii “prieteni” ne trasaseră, la începutul anilor ’60, un viitor eminamente agrar.

Deși s-au depus eforturi susținute, atât de pe plan intern, cât și de pe plan extern, pentru a fi distrusă complet industria metalurgică, se pare că aceasta s-a dovedit mult mai robustă decât și-au dorit și imaginat groparii săi. Astfel, în ciuda tuturor atacurilor sistematice la care a fost supusă, această ramură industrială este, în continuare, o sursă importantă de venituri pentru societatea românească, o contribuție semnificativă la PIB-ul țării noastre și o ramură ce asigură aproximativ o zecime din exporturile economiei naționale.

Din păcate, lucrurile nu vor rămâne în aceiași parametri pentru mult timp. Căci acest potențial uriaș al țării noastre, metalurgia, este pe punctul de a deveni istorie. Un prim semnal al evoluției către dezastru total a fost dat de oprirea activității în unele combinate siderurgice din țară, precum și de anumite tranzacții prin care s-a schimbat proprietarul acestor coloși ai metalurgiei românești.

După cu știm foarte bine cu toții, într-o economie liberă statul nu poate interveni direct