În 1956, Alain Robbe-Grillet scrie: „Rolul scriitorului a constat în mod tradiţional în a săpa în Natură, în a o aprofunda, pentru a atinge straturi din ce în ce mai intime şi a sfîrşi prin a scoate la lumina zilei o fărîmă a vreunui secret tulburător. [...] Există astăzi un element nou, care ne separă în mod radical de Balzac, dar şi de Gide şi de doamna de La Fayette: este vorba despre destituirea vechilor mituri ale «profunzimii»“ (în Pour un nouveau roman). În 1955, Jean-Pierre Richard publica unul dintre cele mai cunoscute volume ale sale: Poezie şi profunzime. (Fie spus aici, e vorba de cel mai perseverent şi, de­sigur, cel mai longeviv critic francez, după Nadeau.) În 1954, Barthes publică o capodoperă a criticii profunzimii, rămasă mereu în suspensia memoriei culturale din cauza intempestivității ei: Michelet, carte pregătită încă de la Bucureşti, din anii ’40, prin celebra mie de fişe redactate – despre care Barthes mărturisește în lucrarea lui autobiografică din 1975 –, o carte care l-a speriat mereu pe autor. În 1944, deja, scria: „O să-mi fie greu să mă reapuc de lucru. Ce sens va avea Michelet, sau, chiar mai rău poate, ce rol vor avea studiile de literatură în viaţa modernă şi în noua viaţă*? Acest vierme de inactualitate şi de egoism care roade pe dinăuntru orice studiu literar, mă tem să nu facă mai mari pagube la Paris“ (citat din corespondenţă inedită, Scrisori către Robert David, fondul Barthes de la BNF). Ar trebui să mă opresc cîndva asupra acestui singur eseu literar al lui Barthes, lucrarea lui cel mai tîrziu tradusă, o critică de o barocă minuție a operei celui mai romantic dintre istoricii francezi, dar eu nu vreau decît să pornesc de aici. Să plec din punctul acestui tip de întreprindere critică hrănită cu un anume limbaj şi cu un anume lexic, pentru a ajunge la ceea ce o altă abordare critică poate face din obiectul ei, folosind