Salonul de carte de la Paris s-a încheiat iar România cred că a avut de cîştigat enorm: dezbaterile au atras un public numeros, standul românesc a fost vizitat de mii de oameni, iar cărţile s-au vîndut peste aşteptări. Prin numeroasele cărţi traduse în franceză, din toate domeniile, de la literatură la eseu trecînd prin tradiţiile culinare, România a ieşit în lume cu o nouă imagine. Prin scriitorii şi creatorii ei România apare ca o ţară în plină efervescenţă culturală, care produce talente şi spirit critic, dar mai ales ca o ţară care îşi revendică locul într-o Europă a creaţiei artistice şi spirituale. De cîţi ani aştepta oare literatura română să aibă acest statut de invitat de onoare la Paris? Cel puţin de o sută de ani, aş spune… Literatura română, care a intrat tîrziu în arena culturală europeană, a privit mereu spre Occident şi mai ales spre Franţa cu un aer uşor complexat, aşteptînd mereu dinspre Paris sau Berlin acel brevet de recunoaştere a maturităţii de gîndire şi de creaţie. Poate că acest Salon al Cărţii de la Paris unde România a fost invitatul de onoare să însemne şi decomplexarea literară a românilor. Un lucru este sigur, comentatorii francezi au observat în sfîrşit că în România cel puţin trei generaţii de romancieri de mare talent analizeză şi scrutează fără menajamente istoria recentă a României dar şi prezentul ei, problemele societăţii româneşti şi contradicţiile ei, dramele tranziţiei spre democraţie şi grotescul capitalismului sălbatic, pentru a nu mai vorbi de comedia politică românească. Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu, Savatie Baştovoi, Florina Ilis, Mircea Cărtărescu, cărora li se adaugă Gabriela Adameşteanu sau Norman Manea, au avut cronici extrem de elogioase în presa franceză. Numele lui Norman Manea şi numele lui Mircea Cărtărescu au fost citate ca posibili nobelizabili. Mai multe publicaţii fr