Împăratul Constantin cel Mare este una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la Creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire, progres şi propăşire, în “secolul ei de aur”. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2013 să fie dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Maica sa Elena, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea acestui important edict de toleranţă religioasă de la Milan (Mediolanum).

Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a emis la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, în acord cu Constantin şi Liciniu, care cuprinde permisiunea existenţei creştinilor – “ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” = “să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor” (Lactanţiu, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., Vili, 17). Galeriu a murit la scurt timp, la 5 mai 311, iar edictul său s-a aplicat doar parţial. Este greu de cunoscut în intimitatea ei evoluţia religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru Creştinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el şi Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din luna mai anul 337.

După istoricii creştini Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia “Prin acest semn vei învinge”. Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat lisus Hristos cu semn